Dialoguri@IER: #securitatealimentară

Institutul European din România (IER) a organizat luni, luni, 27 februarie 2023, între orele 10:00 – 11:30, în format online (Zoom, un eveniment în cadrul seriei Dialoguri@IER, cu tema „Securitatea alimentară, ca element al politicii agricole comune și agriculturii României în context european. Provocări 2023 – 2027”.

Invitații noștri la dialog au fost Lucian Luca, director adjunct, Institutul de Economie Agrară, Academia Română, Cecilia Alexandri, director, Institutul de Economie Agrară, Iuliana Ionel, șef sector, Institutul de Economie Agrară, Daniela Giurcă, cercetător, Institutul de Economie Agrară, Constantin Marin, director, Centrul de Cercetări Financiare şi Monetare „Victor Slăvescu”, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Academia Română. Evenimentul a fost deschis de Oana-Mihaela Mocanu, director general al IER, iar moderarea a fost asigurată de Iulian Oneașcă, expert în cadrul Serviciului Studii Europene (IER).

Dialoguri@IER: #securitatealimentară a avut ca obiectiv conturarea unei soluții pentru asigurarea siguranței alimentare a României și stimularea calității producției, în contextul noii Politici Agricole Comune și a intervalului rămas din Cadrul financiar 2021-2027.

În cadrul dialogului au fost evidențiate următoarele aspecte:

Agricultura a ocupat și continuă să ocupe un loc foarte important în România, reprezentând un sector în care lucrează o parte însemnată a populației. IER a tratat cu deosebită atenție problemele agriculturii românești, dedicându-i o serie de studii, atât în cadrul programului de Studii de impact (PAIS) din perioada de preaderare, cât și în cadrul programului de Studii de strategie și politici (SPOS) dezvoltat după momentul aderării României la Uniunea Europeană.
În prezent, îndeosebi în contextul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, agricultura și securitatea alimentară au căpătat o atenție sporită la nivel internațional și național, pericolul insuficienței produselor alimentare antrenând deja măsuri de raționalizare, chiar și în unele state dezvoltate.
Conceptele de securitate alimentară și de autosuficiență s-au suprapus inițial; în discuțiile publice se remarcă faptul că România nu produce în cantități suficiente anumite grupe de alimente, depinzând de importul acestora.
Securitatea alimentară pornește de la nivel individual, gospodărie, până la național, regional și global; ea este atinsă atunci când oamenii au acces fizic și economic la o hrană suficientă pentru a satisface nevoile și preferințele alimentare necesare unor vieți active și sănătoase.
Autosuficiența alimentară exista în măsura în care avem o producție agricolă suficientă pentru a asigura hrana cetățenilor, fără a perturba stabilitatea politică și socială internă și a genera momente de criză. Lipsa autosuficienței alimentare (concept cu valențe macroeconomice și cantitative) pune în pericol securitatea națională.
Securitatea alimentară depinde de politicile economice, sociale și de venituri în special, precum și de complexul agro-alimentar în ansamblul său; autosuficiența se evaluează prin intermediul balanțelor producție/necesar pentru consumul intern, reprezentate de indicatori precum: disponibilul pentru consum intern/disponibilul pentru consum uman; producția internă utilizabilă și volatilitatea; nivelul de autosuficiență a principalele produse agroalimentare; dependența de importuri și consumul anual pe locuitor.
Orice strategie de securitate alimentară ar trebui să aibă vedere măsura în care producția internă acoperă necesarul de consum, respectiv autosuficiența alimentară și politicile publice care vin să o susțină.
În România, produsele care prezintă un nivel ridicat de volatilitate (producția internă este instabilă) sunt reprezentate de cereale și produsele din cereale. În 2020, nivelul de autosuficiență era foarte scăzut pentru zahăr, carne de porc și fructe. Totodată, pentru aceeași categorie de produse a existat o dependență ridicată de importurile agro-alimentare.
La nivel național, există un număr mare de exploatații mici (ferme mici și agricultură de subzistență), acestea având un rol important în asigurarea securității alimentare a populației și a lanțului scurt. În 2021, în mediul urban, 20% din consum era realizat din resurse proprii, iar în mediul rural, o treime din consum provenea din gospodăria proprie.
Tensiunea socială în domeniul securității alimentare a fost generată de creșterea prețurilor și reducerea puterii de cumpărare a populației: principalele produse, precum zahărul, cartofii și uleiul comestibil au înregistrat creșteri de prețuri între 40 și 60%, între 2021 si 2022.
Legăturile dintre securitatea alimentară și prevederile Pactului Verde European (PVE) sunt strânse, îndeosebi în privința efectelor pe termen lung. Securitatea alimentară este afectată pe termen scurt și mediu de prevederile PVE, însă pe termen lung PVE contribuie la creșterea acesteia la nivel global/european.
PVE prezintă un nivel ridicat de ambiție, urmărind transformarea Europei în primul continent neutru din perspectiva emisiilor de CO2, și încercând, în același timp, să implice și restul lumii în tranziția spre sisteme alimentare sustenabile, prin creșterea standardelor la nivel mondial (evitând astfel externalizarea practicilor nesustenabile).
Obiectivul central al strategiei „De la fermă la consumator” îl reprezintă crearea unui lanț alimentar care să funcționeze pentru consumatori, producători, climă și mediu.
Conform strategiei UE, țintele privind utilizarea unor inputuri de sinteză (pentru 2030) sunt: reducerea cu 50% a pesticidelor chimice; reducerea cu 20% a îngrășămintelor (excesul de nutrienți); emisiile de gaze cu efect de seră (aditivi inovatori pentru animale, proteine vegetale și materii prime alternative); rezistența antimicrobiană (reducerea cu 50% a vânzărilor); bunăstarea animalelor (inclusiv în transport); sănătatea plantelor (provocările schimbărilor climatice) și, nu în ultimul rând, agricultura ecologică (25% din terenurile agricole).
Creșterea numărului de persoane aflate în insecuritate alimentară este estimată a fi la 22 milioane în scenariul „numai UE”, la 103 milioane în scenariul „de mijloc” și de 185 de milioane în scenariul „global”, cele mai afectate regiuni fiind Africa și Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
Firmele din industria alimentară sunt îndeosebi afaceri de familie; în prezent are loc un schimb de generații, datele Eurostat indicând între 0 și 9 persoane angajate per firmă. Minusurile acestui tip de afacere sunt legate de faptul că produc mai puțină marfă, cu un impact limitat la nivel local, erodând continuu marja de piață ca urmare a expansiunii supermarketurilor. În plus, acestea au o vocație limitată pentru credite bancare, iar potențialul de automatizare, digitalizare și robotizare este redus.
Importul de produse alimentare este influențat și de dimensiunea firmelor din industria alimentară românească; de exemplu, reducerea importurilor de carne de porc s-ar putea realiza prin creșterea ofertei interne; similar și la celelalte produse – lapte și produse lactate, legume, fructe etc.
Problemele diferitelor sectoare de procesare includ, între altele, necesitatea adaptării producției de legume la provocările schimbărilor climatice, stimularea cererii de produse alimentare cu valoare adăugată ridicată (HoReCa), sau imperiozitatea luării măsurilor de investire în automatizare, digitalizare și tehnologii durabile în agricultură și sectorul alimentar.
În România, dezideratul este de a crește productivitatea muncii cel puțin până la nivelul Poloniei, dacă nu mai mult. În plus, prețurile produselor alimentare trebuie să fie competitive pentru a se încadra în puterea de cumpărare a populației.
Securitatea alimentară impune ca Politica Agricolă Comună să valorifice elementele naționale, pentru că, în cazul intervenției factorilor externi, apar fracturi. Statele trebuie să aibă propriile măsuri de politică comercială pentru ca populația să aibă acces la hrană.
Pot apărea riscuri sistemice și conjuncturale dacă așteptăm soluții universale prin politicile europene. Acestea ar trebui sa aibă în vedere și măsurile pe termen scurt, nu numai cele pe termen lung.
Valorificarea industrializării este un subiect sensibil, întrucât Comisia Europeană nu își propune să reinstaureze capacitățile industriale în Europa. În lipsa capitalului autohton, foarte multe capacități industriale au dispărut. De exemplu, în cazul zahărului, producătorii interni au fost privatizați, la fel și în cazul laptelui.
Este necesară asigurarea sustenabilității României în raport cu politicile europene. În privința sprijinirii fermelor, trebuie să existe un echilibru în deciziile de politică economică. Nu trebuie înclinată balanța către unele sau celelalte.
Fermele mici nu mai pot fi asociate cu subzistența, acestea dezvoltându-se singure foarte mult, asigurând necesarul local și regional de alimente.